În volumul autobiografic „Noaptea”, supraviețuitorul Elie Wiesel mărturisește fugitiv că Holocaustul i-a răpit credința într-un Dumnezeu bun. Iar icoana desconvertirii lui este imaginea atrocităților care s-au petrecut „sub un cer tăcut”.
Tăcerea celestă a fost un punct de cotitură în credința a nenumărați intelectuali care au modelat gândirea publică, de-a lungul istoriei. În timpuri recente, lamentarea retorică a proeminentului scriitor Christopher Hitchens a avut ecou în inimile multora, credincioși sau necredincioși când, cu gândul la iminența morții, despre care încă nu știa că avea să îl confrunte prea repede sub forma unui cancer, Hitchens scria că „La întrebarea tembelă «De ce eu?», Cosmosul abia se sinchisește să răspundă cu «De ce nu?»”. După ce și-a aflat diagnosticul, militantul ateu descris de cronicari ca având „un stil mândru, încăpățânat și plin de sine (…) mai abil de a privi cu ochiul criticului, decât al celui care experimentează” se declara „îngrozitor de oprimat de un sentiment coroziv de risipă. Aveam planuri adevărate pentru următorul meu deceniu și am simțit că am muncit suficient de mult ca să le merit. Chiar nu voi trăi să îmi văd copiii căsătoriți? Să văd reconstruindu-se World Trade Center? Să citesc – dacă nu chiar să scriu – necrologurile unor răufăcători bătrâni ca Henry Kissinger și Joseph Ratzinger? Dar înțeleg acest soi de ne-gândire drept ceea ce este: sentimentalism și autocompătimire.”
Ce altceva ar fi putut descrie mai acceptabil durerosul regret în fața morții, astfel încât să continue să îi legitimeze ateismul? Dacă nu dintr-o exacerbare a emoțiilor, din ce alt motiv și-ar fi putut plânge dispariția de pe această lume un om pentru care finitudinea vieții este o caracteristică de bază și utilă a acesteia? Indiferent de acuratețea cu care și-a identificat originea sentimentelor, oprimarea pe care o trăia Hitchens este o realitate pe care puțini sunt motivați să o conteste. Mai ales că mulți dintre noi o trăim astăzi aproape la fel de intens, deși nu am primit un diagnostic de cancer, ci unul de membri ai unei societăți amenințate de terorism.
O imagine sperie cât o mie de cuvinte!
Terorismul ne afectează mintea în moduri dintre cele mai perverse. Uneori vorbim de manifestări mai blânde sau mai feroceale remușcărilor de supraviețuitor, alterori de o frică invalidantă care ne anulează ceea ce consideram cândva dreptul nostru de a ne bucura de viață. Depresia și anxietatea se distribuie odată cu fotografiile și videoclipurile explicite care vizează fiecare incident terorist. Iar efectul cumulativ care se generează ajunge să îi afecteze și pe cei care s-au aflat departe de locul faptei.
Psihologii spun că și cei care nu au fost direct implicați pot fi traumatizați de vizionarea imaginilor tulburătoare. Așa se face că, în zilele de după atacurile de la 11 septembrie 2001, circa 44% dintre americanii intervievați într-un sondaj prezentau cel puțin un simptom al tulburării de stres post-traumatic, după ce au urmărit fluxul neîntrerupt de reportaje pe acest subiect.
„Cercetările noastre au demonstrat că violența deliberată, intenționată, generează efecte mult mai durabile asupra sănătății psihice a martorilor decât generează dezastrele naturale sau accidentele”, susțin azi cercetătorii Centrului Național pentru Tulburarea de Stres Post Traumatic, afiliată Departamentului american de Relații cu Veteranii. „Consecințele pentru indivizi și comunitate sunt prelungite, iar supraviețuitorii simt adesea că au fost victime ale unei nedreptăți. Aceasta poate duce la mânie, frustrare, simțământul lipsei de ajutor, frică și dorință de răzbunare.”
Robin Gurwich, psiholog la Universitatea americană Duke, membru al Rețelei pentru Resurse în caz de Dezastru, din cadrul Asociației Americane de Psihologie, recomandă celor care se simt afectați de evenimentele negative la care asistă să se implice în activități sociale în sânul unei comunități religioase, să vorbească cu un prieten sau cu un specialist și, mai ales, să ia o pauză de la toate. „A privi non-stop teroarea nu ajută pe nimeni.” La fel cum nu ajută ca mass-media să facă incursiuni în mințile unor atentatori bolnavi psihic, inducând astfel senzația că pot extrage un sens dintr-un haos mental, dar aruncând povara sarcinii de a extrage acest sens pe umerii telespectatorilor.
Sfatul de a evita cu totul imaginile explicite (sau newsporn) a fost, în ultimele zile, aparent într-o contradicție încăpățânată cu mass-media care au raportat zilnic atacuri petrecute în diverse colțuri ale lumii.
Germania, Irak, Japonia, Florida și Franța sunt doar ultimele state care s-au adăugat (unele pentru a câta oară?) pe lista victimelor atrocităților comise împotriva unor oameni fără vină. Iar imaginile care au venit „furios și iute” așa cum remarca Gurwich, au făcut victime colaterale și printre copii. Psihologului recomanda părinților să nu evite să comunice cu cei mici despre ce se întâmplă fiindcă făcând astfel le alimentează frica. Este important, sublinia psihologul ca părinții să vorbească cu copiii lor fiindcă „uneori, cei mici pot să nu înțeleagă ceea ce văd, și atunci se sperie și mai tare.” Frank Farley psiholog la Universitatea Temple mărturisea că îl îngrijorează posibilitatea ca următoarele generații să devină hiperprudente, resimțind o frică inutilă. „E o lecție foarte importantă pentru copii, aceea că n-a căzut cerul.”
Nu cade cerul!
Probabil însă, înainte de a le preda copiilor această lecție, e nevoie ca și părinții să învețe că da, se întâmplă atrocități inumane sub un cer tăcut. Însă cerul nu a căzut. Neputința de a înțelege tragedia e legitimă, însă chiar catalogarea unor incidente drept tragedii sunt o dovadă a faptului că valorile morale, considerate cerești pentru că materialismul natural nu le poate explica, încă există, încă ne mai compun sufletele. Și tot ele ne pot ajuta și să ne recompunem.
O sugestie venită în alt context decât cel terorist îi sfătuia pe cei înclinați să se teamă de un eventual mers rău al vieții să canalizeze creativitatea prin care generează scenarii negative într-o zonă în care să creeze ceva valoros pentru omenire. Și poate această recomandare se potrivește și celor care au absorbit teama de terorism, deși nu se află în țări afectate direct de acesta. „În loc să fim subjugați de modul în care lumea ne face să ne simțim, să ne concetrăm pe modurile în care putem crea ceea ce ne-am dori să existe.” Biblia spunea acest lucru sub forma unui verset care invită creștinii să nu se lase sufocați de rău, ci să inspire binele care continuă să existe: „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.”
sursa: semneletimpului.ro
