12.03.2017- Într-un studiu publicat pe 26 august de Barna Group, americanii au fost întrebaţi ce cred despre sistemul public de educaţie. Răspunsurile nu au fost însă cele mai încurajatoare, doar 7% dintre cei chestionaţi mărturisind că sunt foarte mulţumiţi de eficienţa sistemului, în vreme ce 46% au afirmat că nivelul școlilor publice a scăzut semnificativ în ultimii 5 ani. Tot în SUA rata de promovabilitate a elevilor ce provin din medii sărace sau foarte sărace este de 50% și doar 1 din 14 astfel de copii vor merge mai departe la un colegiu. Chiar dacă 81% dintre copiii de vârstă școlară aleg școlile publice, doar 34% dintre părinţi spun că aceasta este prima lor opţiune.
În Europa, datele oficiale arată că 1 din 7 copii abandonează prematur sistemul de învăţământ și formare profesională, dar procentele pot varia în funcţie de ţară și regiunea de dezvoltare, astfel că în România 1 din 5 copii renunţă la școală înainte de finalizarea studiilor.
Dintre cei care termină totuși studiile liceale și mai fac și o facultate, peste 30% lucrează pe posturi unde respectivele studii nu le sunt de niciun folos, mai ales în domeniul comercial, în vreme ce analfabetismul merge, după unele surse, spre 20%. Tocmai de aceea întrebarea despre rostul și importanţa școlii devine și mai acută.
Chiar dacă subiectul pare dificil de rezolvat, uneori ai impresia că nu doar lipsa de soluţii este problema. Interesele economice și politice ale societăţii determină inevitabil rostul și organizarea școlii, iar neputinţele acestei societăţi se reflectă cu fidelitate în limitele învăţământului local. Comunităţile creștine, fidele unei filosofii de viaţă pe care o consideră superioară mondenităţilor de zi cu zi, vorbesc mult pe acestă temă, dar din păcate fac extrem de puţin, alternativele reale la sistemul public de școlarizare fiind mai mult un vis decât o realitate.
Seth Godin, unul dintre cei mai bine vânduţi autori de cărţi în domeniul afacerilor și un foarte apreciat vorbitor motivaţional, a lansat în anul 2012 manifestul său pentru o reformă a sistemului de învăţământ, cu titlu sugestiv Stop Stealing Dreams (what is school for?) [Încetaţi să mai furaţi visuri (la ce serveşte şcoala?)]. Cartea afirmă că actualul model de școală a fost creat la începutul secolului al XX-lea, odată cu înmulţirea fabricilor, și avea ca obiectiv formarea de lucrători obedienţi pentru acestea. Godin crede că școala uniformizează creativitatea elevilor și îi învaţă că excelenţa se obţine individual, din conformarea tot mai fidelă faţă de cerinţele sistemului, a cărui expresie perfectă este testul grilă, un examen general, o matriţă în care fiecare trebuie să intre. Economia a redefinit astfel termenul de „inteligent”, care înseamnă astăzi note mari și diplome de prestigiu. Orice ieșire din aceste tipare este sancţionată. Și toate acestea cu acordul și susţinerea părinţilor, care ar trebui mai degrabă, în opinia autorului, să întrebe conducerea școlii: Ce faceţi pentru a hrăni visurile copilului meu?
Godin vorbește despre un sistem în care copiii sunt încurajaţi să facă ceea ce îi pasionează, unde descoperă lucrurile împreună, mai mult decât individual, și unde informaţia nu e un scop în sine, ci un mijloc de a dezvolta libertatea fiecăruia: „Avem nevoie de visuri bazate nu pe ceea ce este, ci pe ceea ce poate fi. Avem nevoie de elevi care să înveţe cum să înveţe, care să descopere cum să se împingă pe ei înșiși înainte și care să fie suficient de generoși și suficient de onești pentru a se implica în lumea din jurul lor, pentru a face ca aceste visuri să se împlinească.”
Cartea pare o culegere de aforisme și bogăţia ideilor și luciditatea concluziilor te fac să te gândești serios la motivul pentru care tu ai fost sau încă mai mergi la școală sau la educaţia de care copiii tăi au nevoie. Deși este tulburătoare prin sinceritate și copleșitoare prin implicaţiile pe care le dezvăluie, lucrarea lui Godin nu este o utopie.
Comunităţile creștine protestante și mai ales cele neoprotestante ar trebui să își amintească, deși cartea nu face trimitere la asta, de modelul școlilor confesionale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, care s-au ridicat în replică la sistemul tradiţional de educaţie și au reușit să schimbe faţa unei lumi întregi, dar care de multe ori au sfârșit prin a se alinia sistemului centralizat și uniformizat pe care îl combătuseră.
Curios sau nu, modelul seamănă izbitor de mult cu principiile școlilor ebraice din timpurile biblice, unde, spre deosebire de cele din Atena, elevii învăţau mai puţină matematică și filosofie, dar știau fiecare o meserie – ceea îi ajuta să fie independenţi – și știau să scrie și să citească la un aşa nivel, încât mama Domnului Iisus, o ţărancă neșcolită prea mult, a putut să Îl înveţe slovele alfabetului ebraic pe fiul său suficient de bine, încât la 12 ani Acesta i-a uimit pe dascălii de la Ierusalim. Iar modelul, ori de câte ori a fost adoptat, s-a dovedit un succes.
Faptul că mai există și astăzi astfel de școli e o dovadă că manifestul lui Godin nu e o utopie, ci o provocare pentru cei ce visăm încă la o lume în care visurile copiilor noștri să se poată împlini. Sau poate că tocmai noi trebuie să le împlinim. Tu ce crezi? Sau poate, mai corect, tu ce faci?
sursa: semneletimpului.ro
În Europa, datele oficiale arată că 1 din 7 copii abandonează prematur sistemul de învăţământ și formare profesională, dar procentele pot varia în funcţie de ţară și regiunea de dezvoltare, astfel că în România 1 din 5 copii renunţă la școală înainte de finalizarea studiilor.
Dintre cei care termină totuși studiile liceale și mai fac și o facultate, peste 30% lucrează pe posturi unde respectivele studii nu le sunt de niciun folos, mai ales în domeniul comercial, în vreme ce analfabetismul merge, după unele surse, spre 20%. Tocmai de aceea întrebarea despre rostul și importanţa școlii devine și mai acută.
Chiar dacă subiectul pare dificil de rezolvat, uneori ai impresia că nu doar lipsa de soluţii este problema. Interesele economice și politice ale societăţii determină inevitabil rostul și organizarea școlii, iar neputinţele acestei societăţi se reflectă cu fidelitate în limitele învăţământului local. Comunităţile creștine, fidele unei filosofii de viaţă pe care o consideră superioară mondenităţilor de zi cu zi, vorbesc mult pe acestă temă, dar din păcate fac extrem de puţin, alternativele reale la sistemul public de școlarizare fiind mai mult un vis decât o realitate.
Seth Godin, unul dintre cei mai bine vânduţi autori de cărţi în domeniul afacerilor și un foarte apreciat vorbitor motivaţional, a lansat în anul 2012 manifestul său pentru o reformă a sistemului de învăţământ, cu titlu sugestiv Stop Stealing Dreams (what is school for?) [Încetaţi să mai furaţi visuri (la ce serveşte şcoala?)]. Cartea afirmă că actualul model de școală a fost creat la începutul secolului al XX-lea, odată cu înmulţirea fabricilor, și avea ca obiectiv formarea de lucrători obedienţi pentru acestea. Godin crede că școala uniformizează creativitatea elevilor și îi învaţă că excelenţa se obţine individual, din conformarea tot mai fidelă faţă de cerinţele sistemului, a cărui expresie perfectă este testul grilă, un examen general, o matriţă în care fiecare trebuie să intre. Economia a redefinit astfel termenul de „inteligent”, care înseamnă astăzi note mari și diplome de prestigiu. Orice ieșire din aceste tipare este sancţionată. Și toate acestea cu acordul și susţinerea părinţilor, care ar trebui mai degrabă, în opinia autorului, să întrebe conducerea școlii: Ce faceţi pentru a hrăni visurile copilului meu?
Godin vorbește despre un sistem în care copiii sunt încurajaţi să facă ceea ce îi pasionează, unde descoperă lucrurile împreună, mai mult decât individual, și unde informaţia nu e un scop în sine, ci un mijloc de a dezvolta libertatea fiecăruia: „Avem nevoie de visuri bazate nu pe ceea ce este, ci pe ceea ce poate fi. Avem nevoie de elevi care să înveţe cum să înveţe, care să descopere cum să se împingă pe ei înșiși înainte și care să fie suficient de generoși și suficient de onești pentru a se implica în lumea din jurul lor, pentru a face ca aceste visuri să se împlinească.”
Cartea pare o culegere de aforisme și bogăţia ideilor și luciditatea concluziilor te fac să te gândești serios la motivul pentru care tu ai fost sau încă mai mergi la școală sau la educaţia de care copiii tăi au nevoie. Deși este tulburătoare prin sinceritate și copleșitoare prin implicaţiile pe care le dezvăluie, lucrarea lui Godin nu este o utopie.
Comunităţile creștine protestante și mai ales cele neoprotestante ar trebui să își amintească, deși cartea nu face trimitere la asta, de modelul școlilor confesionale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, care s-au ridicat în replică la sistemul tradiţional de educaţie și au reușit să schimbe faţa unei lumi întregi, dar care de multe ori au sfârșit prin a se alinia sistemului centralizat și uniformizat pe care îl combătuseră.
Curios sau nu, modelul seamănă izbitor de mult cu principiile școlilor ebraice din timpurile biblice, unde, spre deosebire de cele din Atena, elevii învăţau mai puţină matematică și filosofie, dar știau fiecare o meserie – ceea îi ajuta să fie independenţi – și știau să scrie și să citească la un aşa nivel, încât mama Domnului Iisus, o ţărancă neșcolită prea mult, a putut să Îl înveţe slovele alfabetului ebraic pe fiul său suficient de bine, încât la 12 ani Acesta i-a uimit pe dascălii de la Ierusalim. Iar modelul, ori de câte ori a fost adoptat, s-a dovedit un succes.
Faptul că mai există și astăzi astfel de școli e o dovadă că manifestul lui Godin nu e o utopie, ci o provocare pentru cei ce visăm încă la o lume în care visurile copiilor noștri să se poată împlini. Sau poate că tocmai noi trebuie să le împlinim. Tu ce crezi? Sau poate, mai corect, tu ce faci?
sursa: semneletimpului.ro
