E șocant să constați că, deși pare să se fi întâmplat la o prăpastie temporală distanță de zilele noastre, n-au trecut nici măcar 100 de ani de la tragedia Holocaustului.
Un mecanism ciudat al psihologiei publice ne face să simțim că parcă scufundarea Titanicului e mai recentă decât genocidul orchestrat de naziștii lui Hitler. Și totuși de la Titanic au trecut 104 ani, de la finalul Holocaustului, doar 71. Opinia publică transformă în monument trecutul dureros fiindcă n-am suporta să îl avem în față tot timpul, ca pe o rană deschisă. Așa că ridicăm un monument în timp, conștientizăm că acolo s-a petrecut inimaginabilul și, simțind că am acordat recunoaștere, ne străduim să ne continuăm viața. Însă această vindecare prin memorializare aduce cu sine uitarea, iar uitarea ne face vulnerabili la repetare. Tocmai împotriva uitării a luptat supraviețuitorul Elie Wiesel, stins din viață sâmbătă, la 87 de ani.
Cu fervoarea unei misiuni asimilate ca scop în viață, Wiesel s-a dedicat activismului împotriva violenței de orice fel, deși unii i-au reproșat că, spre finalul vieții, a luat nejustificat apărarea Israelului, legitimând intervențiile israeliene armate în Gaza. Însă între activitățile sale politice se numără și campanii în favoarea victimelor dictaturilor din Africa de Sud și Nicaragua, precum și campanii de publicitare a genocidului din Sudan. Wiesel a condamnat public genocidul armean din 1915, iar proiectele sale de sprijinire a drepturilor omului i-au adus o listă lungă de premii și titluri onorifice.
Wiesel a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace în 1986, la un an după ce a criticat decizia președintelui american Ronald Reagan de a vizita oficial un cimitir în care sunt înhumați ofițeri SS. „Locul acela, domnule președinte, nu este locul dumneavoastră”, i-a spus Wiesel chiar în timp ce președintele îi acorda o medalie pentru recunoașterea eforturilor lui pro-pace. „Locul dumneavoastră este alături de victimele SS”, raporta The New York Times. În ciuda apelului, Reagan a efectuat vizita. Treizeci de ani mai târziu, după decesul lui Wiesel, președintele american Barack Obama îl numea „una dintre cele mai importante voci morale ale timpului nostru și, în multe feluri, conștiința lumii”. Și prezidențiabilul Mitt Romney [în timpul candidaturii căruia Wiesel i-a cerut să someze liderii mormoni să nu mai boteze postum evrei decedați în Holocaust] a recunoscut public influența lui Elie Wiesel spre „îndepărtarea noastră de adâncurile urii și ale rasismului”. La acordarea Premiului Nobel, cei care alcătuiau atunci Comitetul de decernare l-au numit „un mesager pentru omenire” care, prin efortul lui de a-și metaboliza „experiența personală a umilirii totale și a disprețului cumplit față de omenire, manifestate în lagărele morții lui Hitler”, a transmis un mesaj de „pace, ispășire și demnitate umană”.
Deportat la Auschwitz la vârsta de 15 ani, Elie Wiesel a rămas orfan de ambii părinți în lagăr. Întâi au murit mama și una dintre surorile lui, de care a fost despărțit încă din prima zi la Auschwitz. Apoi, la opt luni după ce a fost mutat, împreună cu tatăl lui, la Buchenwald, l-a pierdut și pe el. Mulți ani mai târziu avea să spună, într-un interviu, că a reușit să ajungă în viață la Buchenwald, că a supraviețuit până atunci doar fiindcă știa că tatăl lui e viu: „Știam că, dacă eu mor, o să moară și el. Am rămas în viață pentru el.”
Într-o discuție pe care a purtat-o cu Oprah, în timp ce vizitau împreună, Wiesel posibil pentru ultima oară, tabăra la de Auschwitz, supraviețuitorul i-a mărturisit cât de șocantă a fost sosirea lui în acel loc, acum mai bine de șapte decenii. „Aveam eu o idee foarte ciudată [când am ajuns acolo]. Mă gândeam că poate este sfârșitul istoriei și că poate este sfârșitul istoriei evreilor. După care m-am gândit că poate asta înseamnă că e sfârșitul lumii.” Într-un sens, așa a și fost. Holocaustul a fost un sfârșit de lume, la capătul căruia Wiesel a încercat să catalizeze un nou început anti-violență. Privind la un morman de pantofi confiscați de la prizonierii evrei, supraviețuitorul îi spunea cunoscutei realizatoare: „Uite ce triști sunt pantofii ăștia, toți parcă plâng. Parcă spun: «Uită-te la mine și plângi.» Câți laureați ai Premiului Nobel or fi murit la vârsta de un an sau doi? Ai cui or fi acești pantofi? Poate că ai unora care ar fi descoperit remediul pentru cancer, pentru SIDA, ai unor mari poeți, ai unor mari visători…”
Trecuse un deceniu după ce Wiesel a scăpat din lagăr însă tot refuza să scrie sau să vorbească despre experiențele lui în timpul Holocaustului. Activa deja ca jurnalist internațional, însă nu ar fi dorit să aibă ca subiect tocmai această temă. S-a răzgândit însă, convins fiind de bunul lui prieten, scriitorul francez François Mauriac, laureat Nobel pentru literatură. Acesta făcuse parte din Rezistența Franceză în timpul războiului, era un creștin catolic devotat și credea cu tărie în forța experienței lui Wiesel. Mai mult, îl compara cu un „Lazăr înviat din morți”.
Wiesel și-a scris experiența mai întâi în 245 de pagini, Și lumea a tăcut, apoi a sintetizat-o în Noaptea, prima carte care a prezentat martirajul evreilor în Holocaust, înainte jurnalului Annei Frank și a memoriilor lui Primo Levi. Lor le-au urmat alte câteva zeci de volume în același registru. Scriitorul avea să mărturisească, ani mai târziu, că aceste eforturi ale lui au fost maniera sa de a-și recupera sensul pierdut în lagăr. La 16 ani, tânărul ieșit din mâinile naziștilor credea că supraviețuirea lui e un accident. Într-un interviu acordat în 1981 publicației The New York Times, însă, părea să vorbească acum de pe altă poziție: „Trebuie să existe vreun motiv pentru care am supraviețuit. Trebuie să fac ceva cu viața mea. Lucrurile sunt mult prea serioase ca să ne mai jucăm cu ele fiindcă în locul meu putea la fel de bine să fie salvat altcineva. Așa că eu vorbesc și pentru acea persoană. Deși, pe de altă parte, știu că asta e imposibil.” „Singurul rol pe care l-am căutat vreodată,” mărturisea el cu altă ocazie, „a fost cel de martor. Credeam că am supraviețuit în virtutea hazardului și că e de datoria mea să dau un sens fiecărui moment pe care îl trăiesc.”
Dincolo de a fi o amintire vie a unui episod negru din istoria omenirii, Wiesel și-a dorit să transmită un mesaj pozitiv celor care îl aud: „Gândește mai înalt și simte mai profund” obișnuia să spună adesea în discursurile sale publice. Și, dacă unii critici spun că scriitorul născut în Sighetu Marmației la 1928 nu a reușit să facă lucrul acesta pe deplin, el este, cu siguranță, invitația-moștenire pe care a lăsat-o lumii, în vederea unui viitor care să nu mai repete trecutul.
sursa: www.semneletimpului.ro
